Atunci când apare câte o statistică în care sunt studiate anumite lucruri din diferită țări, noi românii suntem, de obicei, pe la sfârșit. Nu mă afectează pe mine asta, anumite studii sunt chiar inutile. Mai ales dacă nu sunt însoțite de un plan clar, cu ținte clare, care să ajute la combaterea acelor lucruri.
Azi vreau să vorbesc un pic de partea de sus a ”statisticilor”. Mai exact despre Dan Perjovschi.
Mi-a apărut în feed-ul de facebook un articol din The New Yorker. Și mi-am amintit de vremea când l-am cunoscut pe Dan și am lucrat la un proiect în cadrul AStA Cluj.
Subiectul de astăzi se mulează bine și pe o discuție pe care am avut-o aseară cu Dani, despre Marius Miclăuș, un arhitect bun, cu multă răbdare și care vorbește foarte relaxat cu noi. Ne răspunde cu drag la întrebări și nu ne ia peste picior, cum suntem obișnuiți la școală, ne tratează ca egali chiar dacă noi suntem la început de carieră.
Asta spune multe despre o persoană și despre caracterul ei. Dacă tu ești plin de frustrări te vei răzbuna pe cei mai mici din jurul tău, încerci să îi rănești să te simți tu mai bine, mai realizat. Dar când tu ca profesor faci asta cu studenții… mai bine nu. Pe de altă parte, când tu iți ști valoarea, ști ce poți, nu îți mai trebe să te compari cu altcineva. Ai pacea aia în tine și vrei să îi ajuți și pe cei mai tineri să ajungă acolo.
Am făcut această paranteză pentru că același sentiment l-am avut și când am lucrat cu Dan Perjovschi. Știam așa de prin auzite că este un artis foarte bine văzut, dar când i-am căutat arta…pur și simplu m-am îndrăgostit. Niște desene super simple cu mesaje foarte puternice.
Proiectul se referea la tratarea calcanelor din centrul istoric al Clujului. Dan era foarte legat de această zonă, aici au murit artiști în timpul revoluției din 1989, ne-a povestit acestă întâmplare și multe altele, a încercat să ne insufle ideea de sacrificiu, să ne facă să realizăm că au murit oameni pentru ca noi să avem libertatea pe care o avem acum. A reușit. Cel puțin cu mine.
Când m-am dus cu propunerea la el eram foarte stresat. Mă luptam de pe atunci cu frica aia de a fi judecat de alții, dar i-a plăcut ideea, chiar foarte mult spre surpinderea mea.
La vremea aceea, pentru mine ideea de artist era cineva care cânta pe șcenă și avea mulți fani. Era îngâmfat și nenatural. Aveam impresia că și el se va purta la fel cu noi. Dar a fost total opusul. Foarte calm ne-a ajutat să ne dezvoltăm ideile, nu ne-a forțat să facem ceva în afara ideilor noastre, repet cum eram obișnuiți în școală, a fost de vis tot workshop-ul.
De atunci am mai urmărit ce face Dan, îmi place foarte mult peretele din Sibiu, iar când am timp mă duc să văd ce a mai apărut nou pe el.
Sper că ați înțeles că aceasta a fost o lecție de caracter, amintirea și povestea mea a fost ceva extra. Un mijloc pentru a spune o poveste. Hai să îi spunem Storytelling, adică viitorul.
Zi cu pace,
Darius
dariusbogdan.com 